pentrucapot

Am iesit din casa, dar brusc mi-am amintit ceva si am intrat trantind usa dupa mine. Cum am putut uita tocmai de asta?! Dar nu-i nimic… n-a vazut nimeni pana la urma. Mi-am pus masca de persoala superficiala si care nu ar putea avea griji si am iesit voioasa din casa.

E ciudat sa stai de povesti cu prietenii si sa ti se spuna lucruri precum: „pai nu prea vorbeam cu tine despre problemele noastre ‚existentiale’ pentru ca nu credeam ca o sa le intelegi. Pareai genul de persoana care nu poate sa aiba astfel de probleme. Genul care… nu are probleme deloc!”

Stau sa ma gandesc cum s-a ajuns la asta… cum am suportat sa fiu privita drept superficiala si insensibila… si nu gasesc decat un raspuns. O masca purtata prea mult… o masca pe care cu timpul am inglobat-o in personalitatea mea, desi nu era nici pe departe asemanatoare. Pentru ca, pana la urma, e mai simplu sa pari tot timpul fresh, bine dispusa, fara probleme si asa mai departe. Dar ce faci cu cei care conteaza? Cu momentele pe care le pierzi tocmai pentru ca unii nu au posibilitatea sa te vada cum esti dincolo de „carapace”? Ele trec pe langa tine, tu porti masca in continuare. Intervine rutina, obisnuinta, comoditatea. E mai convenabil asa. John Stuart Mill a ridicat o problema care mi-a dat mult de gandit: cum e mai bine sa fiu? Intr-o stare de convenabilitate… sau fericire?

Ce am descoperit pana acum e ca pentru a avea o existenta convenabila trebuie sa te lasi dus de val. Cum vreti voi: go with the flow. Or with the flock. Adica, mai autohton, cu turma. Tot ce e oferit pe tava e bun, sau mai putin bun – dar… pana la urma… merge, pentru ca in medie e bine. E nivelul de plutire. O stare aparenta de bine, combinata din nou cu obisnuita, comoditatea – fericire artificiala. Si uite-asa trece viata pe langa noi si… inevitabil – murim.

Pe de alta parte exista fericirea veritabila, ca sa spun asa. Da, exista, dar trebuie sa lupti pentru ea, trebuie sa o vrei. Aspiratii intalte, dorinta de a trece pragul de plutire, de a avea tot ce e mai bun – sau macar de a incerca. Perseverenta. Cazi. Dar te ridici mai puternic decat ai fost. Si cel mai frumos e ca incepi sa pretuiesti pasele negative – ele sunt intotdeauna urmate de momente fericite. Pana la urma tot murim – dar trecem noi prin viata, nu viata pe langa noi.

Acum nu stiu daca mai port masca mea cea veche. Ce e certitudinea? Ce e autocunoasterea? Ce e relativitatea? Ma suprind gandindu-ma cu groaza ca poate m-am indepartat atat de mult de mine, incat nu mai pot discerne intre eul meu… si aparentele conferite de masti. Poate masca a fost atat de bine rodata, incat pana si eu am inceput sa o cred!

Tot ce stiu e ca vreau sa lupt pentru fericirea mea! Nu vreau sa cersesc fericire sau momente linistite si nici nu vreau sa ma prefac ca le am. Chiar daca totul este relativ.

Ma concentram asupra proiectului pentru Political History… cand imi vine o idee. De fapt nu e o simpla idee. Este IDEEA. REVELATIA. Vreau doua personalitati!

Cate avantaje as avea cu doua personalitati si putearea de a le controla!! Ele sunt raspunsul la toate problemele mele actuale. Poate unii cred ca nu am prea multe probleme daca s-ar rezolva doar cu doua personalitati. Mdeh. Probabil asa e. Dar pentru mine probemele astea, mici sau putine, cum or fi ele, au devenit o corvoada. Nu mai vreau sa imi acapareze viata.

Okay… vreau ca personalitatile mele sa fie antagonice. Principalele cartacteristici: uneia sa-i pese (dar mai putin decat personalitatii actuale), celeilalte sa nu-i pese. Cu alte cuvinte sa i se rupa. Vreau sa pot sa le schimb in functie de situatie. Azi una… maine alta. Si tot asa….

Nu mai vreau sa pierd ore de somn, timp pretios din sesiune, din timpul meu liber (si-asa putin) sau sa o plictisesc pe prietena mea cu debitarile unui creier si unui suflet imbibat cu temeri, amintiri, remuscari, si alte secretii mai mult sau mai putin puturoase. Nu imi pasa daca i-ar deranja pe ceilalti. Sunt egoista. Stiu, dar m-am saturat.

E singurul lucru de care chiar pot sa nu mai imi pese: ca v-ar deranja in vreun fel cele doua personalitati ale mele.

Ce fel de viata as duce? Schizofrenica. Dar aparent simpla. Iar lucrurile simple sunt frumoase.

Sesiune, examene. Toti trecem prin ele. Intr-un fel sau altul. 6.00 AM. “Ce devreme te-ai trezit azi dimineata!” Trezit!? Nici nu m-am culcat, de fapt. Nu-i nimic… 38-40 de ore nedormite dupa 12 ore dormite in 5 zile sunt un nimic. Cafea multa, inghetata, tutun (in sesiune imi permit, ca deh…), energizante, la randul lor cu multa cofeina. Toate in dozele necesare cat sa le emani prin toti porii. Pe moment functioneaza.

Sa nu uit traditionalul “o sa mori de tanara!” Hmmm… if I come to think of it… neeeeh! Nu scpati voi din atata lucru de mine!

Dar caldura combinata cu toate astea… te face sa iti doresti sa smulgi carnea de pe tine… bucata cu bucata… si sa o arunci in oamenii care se culca la 10 si se trezesc la 6,7,8,9… poate chiar mai tarziu. In lumea care merge cu tramvaiul scaldat intr-o baie de abur si putuoare, si care se uita in scarba la tine ca nu le cedezi locul. Ce stiu ei? Eterna succesiune “trezit-munca-TV/gatit/ingrijit copiii(sau nu)-somn” se pare ca si-a atins scopul: they’ve aaaall been brainwashed, and see only the tiny, square-like Universe in which they live their “lives” crowned by mediocrity.

Prefer sa nu mai dorm niciodata… sa fiu intr-o perpetua sesiune decat sa fiu in pielea lor.

Atunci cand ne nastem plecam intr-o calatorie. Tot atunci, cunoastem totul despre lumea in care tocmai ne-am materializat. Stim tot ce va urma in calatoria noastra. Pierderea acestei abilitati survine in timp. Cu cat ne initiem mai mult in „tainele” vietii fizice, palpabile, vizibile si pentru cel mai putin experimentat ochi, cu atat ne pierdem adevaratii ochi. Ochii care vad „dincolo”, care chiar inteleg. Putini sunt cei care ii recapata.

Trecem prin viata cu simturile amortite. Ne continuam drumurile, auzim dar nu ascultam, percepem dar nu vedem, pipaim dar nu simtim. Vin totusi momente in care, ca printr-un miracol, aruncam o privire „dincolo” si ne speriem. Ni se pare ca imaginatia ne joaca feste, o tratam ca pe o simpla iluzie. O ignoram.

E prea real ca sa fie adevarat. Nu tot ce e palpabil e real, si nu tot ce e metafizic e ireal. Ce e real? Totul si nimic.

Ne place sa fim legati la ochi. E mai simplu asa, mai convenabil. Sunt atatea lucruri la care ar trebui sa ne gandim daca am avea o viziune profunda asupra vietii, incat n-am mai putea sa ne ocupam de lucrurile palpabile. Nu ne gandim ca tocmai aceste lucruri alcatuiesc perisabilul din viata noastra, ca la un moment dat ne vor lasa balta. Se folosesc de noi si dupa ne arunca intr-o gaura neagra. Si noi care credeam ca noi ne folosim de ele, ca noi suntem stapanii si detinem controlul. Suntem doar niste sclavi ai materiei. Si cu ce ramanem? Cu absolut nimic.

Recapitulam: o vorba buna spusa cuiva la nevoie si simtita in acelasi timp? Nu. Un gest din toata inima? Nu. O nebunie pe care sa o simtim si sa o traim pana in cele mai ascunse adancuri ale fiintei noastre? Suntem oameni seriosi si respectabili. Macar cinci minute pe zi de dialog cu noi insine? Suntem prea distrasi de evenimentele exterioare, nu ne putem concentra. Sa sunam pe cineva pentru ca ne e dor, nu doar din interes? Pot face ceva „constructiv” in acele doua minute.

E trist dar adevarat. Si ne mai intrebam de ce ne merge atat de prost. De ce suntem impliniti pe „toate” planurile, dar simtim ca CEVA lipseste? Acel ceva care ar da sens existentei noastre. Dar nu mai stim ce e. L-am pierdut cu atat de mult timp inainte, incat nici nu ne mai amintim ce e si daca l-am avut vreodata.

Ne-am pierdut Eul, ne-am pierdut pe noi insine. Am pierdut esentialul, subiectul vietii noastre. Acel ceva care poate aduce echilibru perfect daca nu e alungat. Dar necesita putin mai mult timp. Iar noi nu avem timp. Si cel mai rau, nici nu ne pasa.

Nu trebuie sa fii un geniu sau sa ai educatie sa vezi asta. Trebuie doar sa te uiti cu atentie si sa vezi ce se petrece atat in jurul tau, cat si dincolo. Trebuie sa vrei si sa intelegi ca de la un anumit punct incoace noi suntem cauza si nu efectul. Totusi, cand percepi lumea cu putin mai in profunzime decat o parte din semenii tai, tristetea este inevitabila. Pamantul se infatiseaza ca o scena imensa, pe care actorii, o multime de pitici cocosati fara constienta de sine, au devenit sclavii a ceea ce, originar, ei au creat.

It’s all a test. Those who pass it have Everything. Those who fail, remain nothing more but empty shells.

M-am uitat ieri la stiri. Am citit si cateva ziare. M-am uitat si la 2 dezbateri mult prea aprinse, in care toata lumea a vorbit in “canon” (e clar ca strategia de comunicare era bine pusa la punct – cu implementarea au stat *ceva* mai prost). Temele zilei: cat de tare a fost Senatul ca a adoptat in unanimitate legea ANI si cat de im/pertinent a fost ministru justitiei ca l-a demis pe Doru Tulus. As if.

Dupa toate astea mi-a venit brusc o dorinta sa emigrez. Unde? Inca nu m-am hotarat… poate vreun arhipeleag din Pacific, unde o sa fac agricultura de subzistenta, sau poate traditionalul Congo. Asa nu se mai poate… pana termin facultatea ma imbolnavesc de nervi… si dupa ajung ca ei, asa ca trebuie facut ceva. Si repede.

Dupa cum bine zicea Ada Milea intr-un cantec mai mult sau mai putin cunoscut: “Ceausescu e o scoala, ceausescu e o boala (…) Ceausesti suntem cu totii”. Ma cam sperie, dar cred ca exista un virus latent in noi. Totul depinde de activarea lui. Sau nu…? 

Unii ii zic ironia sortii. Eu nu stiu cum sa ii zic. Cert e ca e dovedit ca atunci cand incepe sesiunea ai cele mai tari idei si cele mai inedite “pofte”. Azi m-am apucat de invatat si ideile au inceput sa curga. “As putea sa modelez. Sau sa desenez. Sau poate sa termin plansa aia. Sau sa ma apuc sa citesc ultima carte achizitionata (Oscar Wilde – “De Profundis & Other Writings”)Hmmm… si dupa incerc reteta aia noua de tiramisu.”

Culmea e ca parca as fi avut chef (!) sa fac pana si curatenie generala. Something is wrong with this world. Chiar daca incerc sa le suprim… tot mai ramane in minte un “Si daca as…”. Sugestii?

A trecut ceva vreme de cand n-am mai scris. Dar viata mea a luat o tunura brusca… si neasteptata. Saptamana trecuta m-a sufoca un sentiment inutilitate crasa. Mi se parea ca eman CO2 in atmosfera de pomana. Si cam asa si era. Totul avea sa se schimbe miercuri, in drumul spre casa de la Worksopurile Ad’Or. Un telefon de la o foarte buna prietena, Ioana (a.k.a “Pitic”). O oferta de job… inedita pentru mine. Unde? FIA GT Challenge Bucharest. Ce? Manager Assistent. M-a pufnit rasul… WHAT? WHO?!?! MEE??? =))

A doua zi la 8.30… prezentat la locul faptei, adica in Pta. Constitutiei. Multe tiruri care mai de care pline cu echipamente si bolizi mai scumpi decat tot parcul auto al Bucurestiului. Ca sa nu mai lungesc, am lucrat ca manager assistant pentru o firma de catering austriaca. Si trebuie sa recunosc ca, desi nu este primul meu contact cu austrieci, au un stil foarte natural de a imbina profesionalismul, cu autoritatea, eficienta si bunavointa.

Cu ce m-am ales? Experienta la nivel profesional. Mai multe la nivel senzorial. Adica masinile… cursa… mirosul de cauciuc incins. Ahhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh…

And I could go on forever…

Acum vreo cateva luni, aproape opt, m-am trezit intr-un apartament plin cu chinezarii kitchoase (pleonasm…) de pe Calea Rahovei. Vreo trei saptamani am stat inchisa in casa in afara de indraznetele escapade casa – FSP (Facultatea de Stiinte Politice, pentru necunoscatori) – casa.

Pai cum sa nu te simti alien (in conditiile in care esti si catalogat drept „provincial”) cand incultura si mahalaua ti se urca in cap pana si in centrul „cultural” al capitalei?!? Anyway, ce poti sa faci in conditiile in care nici nu intri bine in TNB la o piesa de teatru si auzi clasicul „Tuh, faaaaaaaaaaaah, sa moara mama, asta-i mai bashtan ca Tuais!!!” (banuiesc ca se referau la Club Twice) ?

Ca sa nu ma intind mai tare de-atat, fac un rezumat: Manele, muncitori slinosi. Incompetenti. Comentarii in program. Poluare, creiere atrofiate, secretii de materie cenusie. Bashcalie. Stari de angoasa, complexe de inferioritate induse de mediul inconjurator „propice”, transpiratie in autobuz, inghesuiala in metrou, cozi la abonamentele pentru studenti, babe certate cu Statul si cu noi. In doua cuvinte, ceea ce numesc eu The Deep Shit.

Cam asta am vazut eu in Bucuresti cand mi-am dat ochelarii roz jos. Fortunatelly, I’ve bought a pink baloon, which helps me float above The Deep Shit. Parca e mai frumoasa viata in el, parca nu mai trebuie sa-mi fac curaj de fiecare data cand trebuie sa ies din casa. Balonul meu roz m-a invatat in sfarstit ca El, The Deep Shit, poate fi partea amuzanta din viata mea.